MAI POT OARE PARINTII SI BUNICII NOSTRI SA DEVINA REZIDENTI PEMANENTI CANADIENI?

MAI POT OARE PARINTII SI BUNICII NOSTRI SA DEVINA REZIDENTI PEMANENTI CANADIENI?

Incetul cu încetul, generaţia de canadieni născuţi în străinătate care au emigrat de curând şi s-au bizuit pe perspectiva de a-şi aduce mai apoi părinţii, începe să asimileze cruda realitate că nu vor mai putea probabil să o facă niciodată.   Intr-adevăr, suspendarea pe doi ani a primirii dosarelor de sponsorizare (parenare) pentru părinţi şi bunici, intervenită în urmă cu două luni,  nu pare să fie o măsură pur temporară; tot mai mulţi experţi în materie de imigraţie pronostichează o lichidare definitivă a acestei categorii, justificată prin  economiile considerabile pe care le va face Canada evitând să suporte asistenţa medicală şi socială care le-ar fi fost altfel acordată dacă deveneau rezidenţi permanenţi.  Se vor efectua studii ştiinţifice şi se vor invoca efectele pozitive ale introducerii „super vizei”  pentru părinţi şi bunici, dar rezultatul va fi probabil că respectivii nu vor mai putea vreo dată să devină rezidenţi permanenţi prin sponsorizarea „clasică” de până acum.

Desigur, super viza pare extrem de ademenitoare la prima vedere, deoarece poate asigura prezenţa quasi permanentă a beneficiarilor alături de copiii şi nepoţii lor, printr-o procedură mult mai simplă şi mai rapidă decât era cea implicată de parenare.  Trebuie însă menţionat că o asemenea viză nu se eliberează oricui, ci numai celor ai căror descendenţi pot dovedi realizarea unor venituri din surse canadiene identice cu cele care erau reclamate de autorităţile federale şi pentru aprobarea dosarelor de sponsorizare (de pildă, un cuplu de canadieni cu doi copii care vor să-şi invite chiar şi numai câte un părinte, trebuie să dovedească un venit anual de minimum 52.838 de dolari).  In plus, şi aceasta nu se cerea pentru sponsorizare, descendenţii respectivi trebuie să le cumpere părinţilor sau bunicilor o asigurare medicală privată (de la o societate canadiană) cu durata de cel puţin un an şi pentru o sumă minimă de 100.000 de dolari.  In prezent o asemenea asigurare costă cca. trei mii cinci sute de dolari pentru un cuplu sănătos în vârstă de 60 de ani, dar există o şansă reală ca preţul să se ridice substanţial atunci când societăţile de asigurări vor realiza că trebuie să acopere nu numai asistenţa medicală de urgenţă ca până acum, dar şi eventuala spitalizare a beneficiarilor, plus cheltuelile de repatriere.  Desigur, primele de asigurare se vor ridica pe măsura avansării în vîrstă a părinţilor sau bunicilor, ca să nu mai vorbim de instalarea în perspectivă a unor afecţiuni din ce în ce mai serioase.  Pe termen lung, super viza nu dă un răspuns satisfăcător la întrebarea: cine va avea grijă de aceşti părinţi şi bunici când nu se vor mai putea descurca singuri?

Este normal în aceste condiţii  ca cei interesaţi să exploreze toate posibilităţile de care încă mai dispun pentru a se asigura că părinţii afectaţi de suspendatrea parenărilor vor reuşi totuşi să devină rezidenţi canadieni pentru a beneficia de toate avantajele decurgând din acest statut.

Prima opţiune care trebuie luată în considerare este depunerea unui dosar de rezidenţă permanentă într-una din categoriile puse la dispoziţia imigranţilor economici.  Sunt numeroşi părinţii (mai puţin, poate, bunicii) unor rezidenţi sau cetăţeni canadieni care pot emigra prin „forţe proprii” fie ca „tavailleurs qualifiés” (skilled workers), fie ca oameni de afaceri1.  Pentru toţi aceştia, perspectiva dispariţiei definitive a parenării părinţilor trebuie sa fie un semnal de alarmă care să-i facă să-şi reconsidere planurile de viitor în lumina riscului de a îmbătrâni departe de copiii lor.  Desigur, nu este uşor să satisfaci criteriile de selecţie pentru imigraţia independentă, dar cei în cauză vor beneficia de puncte suplimentare datorită legăturii de rudenie cu descendenţii lor canadieni si pot invoca la nevoie exercitarea pozitivă a putetii discreţionare de care dispun funcţionarii federali şi cei din Quebec, pentru a suplini absenţa punctelor necesare (posibilitate pe care am tratat-o pe larg într-un articol anterior).  Reamintesc că în situaţia particulară a candidaţilor cu destinaţia Quebec, probabilitatea exercitării acestei puteri discreţionare este mult mai ridicată dacă respectivul beneficiază de o garanţie de la rudele din Quebec, care se aprobă după criterii similare cu cele prevăzute pentru parenare.  Ghidul procedurilor de imigraţie (GPI) enumeră în mod expres (dar nu şi limitativ) anumite situaţii speciale, cum ar fi cea a unui celibatar aflat singur în străinătate (care poate fi şi un părinte sau bunic) pentru care depune garanţie familia sa aflată ân Quebec.  In plus, având sprijinul copiilor, cu relaţiile şi informaţiile de care aceştia dispun, părinţii aflaţi încă „în putere” pot obţine mai uşor oferte de lucru din partea unor angajatori canadieni, ceeace le deschide multiple căi de obţinere a rezidenţei permanente, fie direct (cu aşa numitul „arranged employment”), fie după ce au muncit un anumit interval şi depun dosare în categoria federală Canadian Experience Class, ori prin Programme de l’expérience québécoise.

Pentru cei ce nu pot aspira la soluţiile de mai sus, va reveni cu siguranţă în actualitate opţiunea depunerii unui dosare de rezidenţă permanentă bazate pe considerente umanitare.  Până în noiembrie 2011, nu am fi recomandat această procedură nici pentru părinţii şi bunicii care realmente dispuneau de asemenea justificări, deoarece parenarea „clasică” îi conducea la acelaşi rezultat mai repede şi, mai ales, mai sigur.  Dispărând posibilitatea parenării propriuzise, părinţii aflaţi în vizită la copiii lor din Canada au în continuare şansa de a depune dosare de rezidenţă permanentă dublate de cereri din partea copiilor asemănătoare celor de parenare.   Spun „asemănătoare” deoarece respectivii părinţi nu sunt consideraţi membri ai categoriei „regroupement familial”, ceeace-i scoate de sub incidenţa suspendării intervenite in noiembrie 2011.

Asemenea cereri bazate pe motive umanitare nu stau însă la îndemâna oricui, deoarece sunt necesare dovezi convingătoare că respectivii se află într-una din situaţiile anvizajate de lege pentru a li se aplica dispoziţiile cu caracter excepţional ce guvernează aceasta procedură atât la nivel federal, cât şi la nivelul Quebecului.  Intrucât majoritatea criteriilor de care ţin seama autorităţile confruntate cu o asemena cerere pot fi găsite nu în cuprinsul prevederilor legale, ci în cel al nenumăratelor hotărâri judecătoreşti pronunţate de-a lungul timpului, asistenţa de specialitate este o cerinţă indispensabilă pentru cei ce vor realmente să aibă şanse de reuşită.

In cazul particular al locuitorilor Quebecului, complexitatea procedurii bazate pe motive umanitare se amplifică prin interacţiunea legislaţiei federale cu cea a provinciei Quebec.   Repartizarea competenţelor între autorităţile Quebecului şi cele federale este de aşa natură încât dosarele bazate pe motive umanitare trec prin două rânduri de „filtre”: mai întâi autorităţile federale (CIC, adică Citoyenneté et Immigration Canada) determină dacă există motive temeinice pentru a permite candidatului respectiv să depună dosarul din interiorul Canadei, după care, în caz afirmativ, transmit cazul spre soluţionare ministerului de resort din Quebec (MICC) pentru ca acesta, pe baza propriilor criterii, să decidă dacă este cazul să elibereze certificatul de selecţie (CSQ).

Aşadar, cererea unui părinte sau bunic aflat în vizită la descendentul său domiciliat în Quebec se depune la autorităţile federale, care decid mai întâi dacă din punctul lor de vedere există în speţă motive umanitare. Dacă răspunsul este  afirmativ, transmit această concluzie şi copii de pe formularele depuse de candidat către MICC Quebec, care examinează cazul în lumina criteriilor proprii şi emite sau nu un CSQ.  O dată obţinut Certificatul de selecţie al Quebecului, restul este pură formalitate şi beneficiarul va primi în cele din urmă viza de imigrant (presupunând că nu este inadmisibil pe motive medicale sau de ordin penal).  Este interesant de reţinut că, dacă Guvernul federal (CIC) acceptă cererea, dar Quebecul (MCCI) o respinge, respectivul candidat are opţiunea să se mute în altă provincie, situaţie în care dosarul său va fi finalizat de biroul local al CIC (care nu mai pune în discuţie existenţa motivelor umanitare, odată ce aceasta a fost stabilită la „centru”).

Criteriile federale sunt enunţate în Art. 25 pct. 1 din Loi sur l’immigration et la protection des réfugiés (LIPR), care stabileşte că este obligaţia candidatului de a dovedi că dificultatea în care s-ar afla dacă ar depune dosarul din afara Canadei este fie neobişnuită si nejustificată (inhabituelle et injustifiée), fie disproporţionată (excessive).  Practica judiciară a explicat aceste condiţii în sensul că:

  • Este neobişnuită şi nejustificată dificultatea care nu rezultă din aplicarea prevederilor legale din ţara de origine şi care ţine de circumstanţe ce scapă de sub controlul persoanei respective.
  • Este excesivă dificultatea (de a depune dosarul din afara Canadei) ce ar avea consecinţe nefavorabile disproporţionate pentru candidat, ţinând seama de circumstanţele ce-i sunt proprii.

 

Tot practica judiciară a dezvoltat o serie întreagă de principii de care funcţionarul federal trebuie să ţină seama când decide daca să permită sau nu depunerea dosarului din interiorul Canadei, cum sunt: obligaţia sa de a examina cererea bazată pe motive umanitare, de a clarifica orice aspect pe care candidatul nu-l poate explica (deşi lui îi revine sarcina probei), obligaţia de a lua în considerare toate probele dosarului, dreptul candidatului de a fi ascultat (de se faire entendre), dreptul la o decizie imparţială, echitabilă şi motivată etc.

In ce priveşte criteriile proprii ale provinciei Quebec, acestea sunt enumerate în art 18 lit. c din Règlement sur la sélection des ressortissants étrangers.   In esenţă, se consideră justificată invocarea motivelor umanitare de către candidat atunci când „son bien être physique, mental ou moral se trouverait fortement perturbé s’il ne pouvait demeurer au Québec et que son renvoi dans son pays d’origine lui causerait un préjudice grave”.  Ghidul procedurilor de imigraţie (GPI-2-7) adaugă că reprezentanţii MICC trebuie apoi să ţină seama de calitaţile personale şi de cunoştinţele lingvistice ale solicitantului şi ale membrilor săi de familie, de eventuala prezenţă a unor copii minori sau dependenţi financiar, de legătura sa de familie cu un rezident al Quebecului dispus să semneze ca garant, precum şi de experienţa sa profesională.   In plus, se cer verificate legăturile afective dintre candidat (în cazul nostru părinte sau bunic) şi descendentul său din Quebec, precum şi prejudiciul suferit de acesta din urmă prin eventuala separare.  De menţionat că, în privinţa ambilor, „prejudiciul” nu trebuie să se reducă la un neajuns de ordin strict economic.

In sfârşit, este bine de ştiut că părinţii sau bunicii pot fi în continuare parenaţi în situaţii speciale, cum este cea a unei persoane rămasă singură în ţara sa de rezidenţă, al cărei descendent este sau a rămas şi el singur în Canada, în sensul că niciunul dintre ei nu mai are, acolo unde se găseşte, vreun soţ, frate, unchi, copil, nepot, sau părinte.  Acesta este un caz de reîntregire a familiei pe care legea îl enumeră separat de cel al părinţilor şi bunicilor sponsorizaţi şi, ca atare, nu este afectat de suspendarea intervenită în noiembrie 2011.  In această situaţie, nu mai este vorba de exercitarea incertă şi subiectivă a vreunei puteri discreţionare, ca în exemplul menţionat la începutul acestui articol, ci de un drept de care beneficiază cei în cauză, care nu depinde de bunăvoinţa funcţionarilor şi care priveşte pe toţi cei aflaţi într-o asemenea situaţie, nu numai pe cei cu rude în Quebec.

Share
  1. De reţinut că vârsta avansată influenţează mult mai puţin pe solicitanţii din aceasta ultimă categorie, decât pe primii. []

Comentariile sunt închise.