CONSIDERENTELE DE ORDIN UMANITAR IN PROCESAREA DOSARELOR DE IMIGRATIE

CONSIDERENTELE DE ORDIN UMANITAR IN PROCESAREA DOSARELOR DE IMIGRATIE


Profesioniștii din domeniul imigrației sunt în mod frecvent solicitați de către clientela lor să invoce motive umanitare (în engleză: Humanitarea and Compassinate grounds) ca temei pentru aprobarea cererilor de rezidență permanentă.  De cele mai multe ori aceasta se întâmplă când este vorba de sponsorizarea părinților și are la bază informațiile aflate de la cunoscuți care au obținut sau au auzit de la alții că ar fi obținut un rezultat pozitiv de la IRCC (Immigration, Refugee and Citizenship Canada). 

Frecvența solicitărilor legate de sponsorizarea (parenarea) părinților se explică prin plafoanele introduse în ultima vreme, care exclud de la an la an o proporție de circa 80% din canadienii doritori să-și sponsorizeze părinții, dar incapabili să se numere printre cei 20% care fie au câștigat loteria, fie au fost mai rapizi în introducerea informațiilor atunci când (astfel cum s-a întâmplat anul acesta) IRCC a introdus on-line un formular pe care l-a retras dupa patru minute. Motivele umanitare  pot fi însă invocate nu numai în această materie, ci și în orice alt dosar de rezidență permanenta, cum ar fi în domeniul imigrației economice sau cel al solicitanților de azil.

Optimismul celor care se bizuie pe ce au aflat de la alții este însa cu totul inadecvat, deoarece motivele umanitare se apreciază cu mare atenție în functie de detalile concrete ale fiecărui caz în parte.  De aceea, chiar daca doua cazuri sunt asemanatoare, functionarii insarcinati cu examinarea cererilor respective procedeaza la o analiza amanuntita a intregului material probator din dosar și pot ajunge la decizii complet diferite în pofida aparentei similaritati a situatiilor respective.

Vestea bună este însă că în ultimii ani severitatea aprecierii motivelor umanitare s-a relaxat considerabil ca urmare în special a intervenției sistemului judiciar.  Curțile federale și cea Supremă au luat poziție în special împotriva interpretării înguste pe care funcționarii IRCC au dat-o de-a lungul timpului articolului 25 din Legea Imigratiei (Immigration and Refugee Protection Act, pe scurt IRPA) care autoriză Ministrul Imigrației să excepteze un solicitant de rezidență permanentă de la aplicarea unor criterii care ar determina respingerea dosarului său, atunci când apreciază că o asemena excepție este „justificată de considerații umanitare, ținând seama și de interesele majore ale unui copil direct afectat” daca este cazul. 

Acest articol reprezintă singura prevedere legală pe care se bizuie întregul eșafodaj de indicații și interpretări emise după intrarea în vigoare a IRPA și care au generat numeroase refuzuri până la sus-amintita intervenție a curților de justiție.  Explicația rezidă în instrucținile restrictive emise de IRCC prin Ghidul IP 5 (actualmente retras din circulație), care cereau funcționarilor de imigrație să nu accepte o cerere bazată pe motive umanitare decât dacă ajung la concluzia fermă că, în caz contrar,  respectivul candidat ar suferi consecițe definite cu expresia „unusual and undeserved or disproportionate hardship” (în traducere aproximativă: suferință neobișnuită și nemeritată sau disproporționată). 

De observat că un asemenea etalon de evaluare lipsește cu desăvârșire din textul legii.  Este ceeace Curtea Supremă a Canadei a scos în evidența în 2015 soluționând litigiul Kanthasamy v. Canada MCI.  În esență, decizia Curții Supreme statuează că Ghidul IP 5 nu conține norme obligatorii, ci elemente descriptive pentru uzul funcționarilor, care nu au caracter exhaustiv și nu pot limita libertatea de apreciere a acestora.  În niciun caz, stabilește decizia menționată, nu trebuie ca funcționarul sesizat cu asemenea cereri să le aprobe numai dacă sunt întrunite toate cele trei calificative din IP 5 (nobișnuit, nemeritat și disproporționat) și să se limiteze numai la aprecierea „riscului” care l-ar confrunta pe solicitant.  În schimb, funcționarii de imigrație trebuie să aprecieze de o manieră „flexibilă” dacă circumstanțele dosarului justifică sau nu aplicarea  Art. 25 din IRPA, recurgând nu la etalonul „unusual and undeserved or disproportionate hardship”, ci la un criteriu introdus încă din 1970 prin decizia Curtii Federale în Chirwa v. Canada (MCI)  și anume existența unor circumstanțe „care ar genera în orice persoană rezonabilă aparținând unei comunitați civilizate dorința de a pune capăt nefericirii altuia”.

În urma  intervenției Curții Supreme, IRCC a eliminat din ghidurile sale expresia „unusual and undeserved or disproportionate hardship”, dar a înlocuit-o cu „extreme hardship”.  În situl său oficial, IRCC continuă să însereze un set de criterii care ar trebui să orienteze pe funcționarii săi confruntați cu asemenea cereri, respectiv: în ce măsură persoana respectivă s-a integrat în societatea canadiană, legăturile sale de familie, interesele superioare ale oricărui copil afectat și consecințele pe care le-ar suferi în caz de refuz.  În lumina decizie Curții Supreme, aceste criterii nu sunt însă nici exhaustive, nici obligatorii.  Esențiale într-o cerere bazată pe motive umanitare rămân în ultimă instanță argumentele invocate de solicitant și dovezile administrate pentru a convinge IRCC că sunt întrunite circumstanțele „care ar genera în orice persoană rezonabilă aparținând unei comunitați civilizate dorința de a pune capăt nefericirii altuia” (textul original este: „would excite în a reasonable [person] în a civilized community a desire to relieve the misfortunes of another”).

Practica judecătorească ulterioară deciziei din Kanthasamy v. Canada a dezvoltat în continuare, de regulă în favoarea solcitanților de motive umanitare, ideile și criteriile instituite de Curtea Supremă.  Reamintim că, spre deoasebire de sistemele de drept din Europa continentală cu care mulți dintre noi suntem mai familari, în Canada deciziile jedecătorilor au putere de „precedent judiciar”, devenind obligatorii nu numai pentru părțile care s-au judecat, ci și pentru orice alte persoane sau autorități guvernamentale confruntate cu situații similare.  De aceea, funționarii de imigrație vor fi ținuți pe viitor să respecte asemenea comandamente judiciare cum sunt: să ia în considerare nu numai existența suferinței (hardship), dar și considerațiile umanitare în sensul larg al expresiei (Marshall v. Canada, 2017); să evite a examina fiecare aspect al dosarului în mod izolat, fragmentar, în loc să țină seama de elementele unificatoare ale cazului (Mursalim v. Canada, 2018) etc.  În mod special, curțile de justiție au instituit reguli detaliate privind modul cum funcționarii trebuie să evalueze interesele copiilor afectați de decizia pe care o vor lua, cum ar fi consecințele emoționale, vârsta și nevoile copilului, precum și măsura în care va avea oportunitatea să și le satisfacă (Daugdaug v. Canada (MCI), 2018).  Aceeasi decizie a Curtii Supreme în Kanthasamy v. Canada a atras atenția că datorită sensibilității specifice copilăriei,  circumstanțe care nu ar justifica aplicarea motivelor umanitare pentru un adult, pot conduce totuși la o solutie pozitiva în cazul unui copil. 

IRCC își îndeamnă în prezent funcționarii să examineze și alte aspecte, cum ar fi nivelul de dependență între copil și cel care solicită aplicarea de motive umanitare, impactul asupra educației copilului, consecințe legate de sexul copilului etc., iar functionarii cu putere de decizie par a fi înțeles că este vorba de enumerări exemplificative, nu de instrucțiuni obligatorii care să le limiteze capacitatea de a aprecia specificul fiecarei situații.  De aceea, anii care s-au scurs de la Kanthasamy v. Canada au marcat o reducere a numărului de refuzuri, fără ca această tendință să poată conduce la concluzia că oricine poate invoca motive umanitare așteptând să-și vadă dosarul aprobat.  Cel mai important pentru cei care sunt totuși convinși că au asemenea motive este să nu se bizuie pur și simplu pe înțelegerea și bunăvoința funcționarilor pe mâna cărora va cădea dosarul, ci să-l pregătească cu toată atenția, prezentând în extenso argumentele pe care se bizuie și producând cât mai multe dovezi: certificate medicale, la nevoie chiar expertize psihiatrice, declarații notarizate din partea celor afectați și a martorilor care le cunosc situația, fotografii relevante, dovezi ale situației materiale, informații verificabile despre țara unde ar trebui să se întoarcă cel în cauză în eventalitatea refuzului, chiar și desene executate de copiii afectați.  În lumina celor prezentate mai sus, un impact considerabil asupra evaluarii cazului îl pot avea referințele la diferite precedente judiciare aplicabile la cazul lor[1].

O expresie cocludentă a relaxării poziției IRCC în materie de motive umanitare a constituit-o lansarea în 2018 a Politicii temporare de inters public  (Politique d’intérêt public temporaire concernant le fardeau excessif pour les services sociaux ou de santé) prin care s-a ușurat în mod simțitor situația celor considerați prin lege ca inadmisibili pe motive medicale prin aceea că acceptarea lor ar supra-solicita serviciile canadiene de resort.  Despre acest program am mai scris la  rubrica de față; doresc numai să evidențiez că beneficiarii sunt acum aprobați chiar dacă cheltuielile respective ar depăși de trei ori nivelul acceptat conform legislației de drept comun.   Aceste înlesniri se adaugă unei măsuri mai vechi bazată tot pe motive umanitare, respectiv intedicția pentru autoritățile de resort de a deporta un soț sau o soție pentru care s-a depus dosar de parenare, chiar dacă respectiva persoană nu mai are statut legal în Canada și, în mod corespunzător, scutirea sa de obligația de a demonstra existența motivelor umanitare.

În încheiere trebuie precizat că nu oricine poate depune cereri pe motive umanitare.  De exemplu, cei care intră în Canada în mod ilegal sunt incluși în asa numita categorie de “designated foreign nationals” cărora li se interzice să invoce considerente umanitare pe timp de cinci ani de la intrarea în Canada sau de la data când li s-a refuzat cererea de azil.  Este interesant de subliniat totuși că cei care fac obiectul unui „removal order” pentru motive diferite de trecerea ilegala a frontierei, nu sunt opriți să invoce articolul 25 din IRPA.

În concluzie, cu mici excepții, invocarea motivelor umanitare stă la îndemâna oricărui solicitant de rezidență permanentă, dar aprobarea acestui demers depinde în mod decisiv de abilitatea celui în cauză de a-și prezenta situația exploatând toate elementele care-i definesc unicitatea.   Este sarcina sa de a scoate în evidență aceste elemente, iar nu a funcționarului de la Guvern de a le descoperi.  Cu toate acestea, în materie de motive umanitare, intervenția factorului uman, adică discernământul unei ființe în carne și oase este esențial pentru aprecierea corectă a situațiilor invocate de solicitanți.  Intr-un articol viitor vom examina în ce măsură această componentă se vede în prezent amenințată de introducerea pe scara din ce în ce mai largă a inteligenței artificiale în procesele decizionale ce au loc în cadrul IRCC.


[1] Este semnificativ în acest sens faptul că însăși IRCC le sugereaza funcționarilor săi să studieze cu atenție (ceeace prea puțini o fac însă) toate precedentele prezentate în acest articol, plus altele, cum ar fi Baker v. MCILegault v. MCIMCI v. Hawthorne, și  Owusu v. MCI.

Share

Comentariile sunt închise.